O pastila, va rog

Stau ca tot omul pe o banca. Cum unde? Nici nu conteaza. Actiunea e importanta, nu locul. Si citesc. Imi spun: deci inca vad. Si ascult pasarele: deci aud. E bine pana aici. Asta inseamna ca natura din jurul meu nu e moarta. Deci sunt in realitate, nu in ziarul pe care il am in mana.
Copiii care-mi urla in spate sunt adevarati, nu sunt de hartie. Copacii isi scutura crengile, deci nu sunt de plastic. Cainii care latra langa banca mea… Ei, aici e un pic mai delicat. Cu ei as face un gest anume. D-ala grosolan. Bine, nu i-as omori, dar i-as inchide. Definitiv si departe. Iubesc animalele, dar nu mereu.
Nu vreau decat un simplu lucru. Sa ma lase toti in pace. Un minut, doua, trei. Vreau sa citesc. Dar n-am unde. Si nici cu cine. Asa ca ma ridic si plec. Cum unde? La farmacie. Vreau sa iau ce n-am luat de dimineata. Cum ce? Paine. Ca ieri am fost la brutarie si am luat pastile. E lumea cu fundul in sus. Nici cainii nu mai sunt ce-au fost, nici eu nu-mi gasesc timp sa fiu intelectuala. Poate maine la aceeasi ora!