Perfectiune

Intr-o zi cu soare, nu mai stiu cand si la ce ora, primesc in cutia mea electronica de scrisori virtuale, o invitatie. Importanta. O doamna, pe numele ei Maria, ar fi dorit foarte tare sa devina prietena mea. Si, mai mult, odata ce acceptam, ea-mi facea un cadou fericit. Asa, din amicitie. Urma sa-mi spuna mie personal, in functie de cateva date pe care urma sa i le divulg, daca eram sau nu perfecta. La asa provocare, nici chiar eu n-am rezistat.
M-am infierbantat, sperand sa aflu ce inca nu stiam. Recunosc, m-a impresionat. Si chiar daca mai imi cerusera prietenia si alte Marii, cu alte ocazii, de data asta am cedat. Zic, hai ma, ca sunt crestina, sa nu o las singura. Ce-i drept, si numele ei m-a indemnat sa nu ma mai gandesc de doua ori.
Intru acolo unde mi-era cu precizie indicat, sun si astept. Ca treaba era serioasa. Mi-a raspuns o duduie. Cred ca era ea, n-am mai indraznit sa o intreb, ma bizuiam pe buna ei credinta. M-am prezentat repejor si am trecut grabnic la treaba ce o incuviintasem amandoua. Ea platita, eu platitoare. I-am dat tot ce a vrut, adica nu putin. Si bani, si informatii. Dar a meritat. La sfarsit mi-a spus ca sunt mai mult decat perfecta. Sunt femeia ideala. Soare straluceste pentru mine. Pai si n-a meritat?! Eu m-am prefacut surprinsa, ea s-a prefacut bucuroasa. Am ceva dubii, insa incerc s-o cred pe cuvant. Ca doar sunt crestina…