Hai la piata!

Eu cu prietene mai tinere decat mine, nu mai merg pe strada! Pe nicaieri. Stau cu ele doar inchisa intre pereti. Le iubesc, le ador, dar nu mai vreau. Am simtit umilirea cu ochii mei, pe pielea mea putin ridata. Sa-ti povestesc si sa te minunezi.
O iau de aripioara ei zglobie, pe ea, pe prietena mea, si ne ducem amandoua la piata. Doua zuze, doua prea putin cunoscatoare intr-ale leguminoaselor. Ne-am repezit ca apucatele sa cumparam fructe. Halcile de carne le lasaseram pentru sfarsitul aventurii.
Omul, el, vanzatorul de cruditati, foarte galant si deosebit de expresiv. Ma priveste, imi zambeste. Eu, mandra ca un paun, ma avant sa umplu talerul. El, ginerele tandretii, vrand sa-mi faca un compliment, imi spune: "Vai, dar ce fata mare aveti!". Aoleo, zic! Nu! Sigur mi s-a parut! Sigur nu-mi spunea mie! Ma uit repejor in spatele meu, doar-doar sa gasesc o alta fiinta care ar fi putut fi mama prietenei mele. Insa, nu! Vorbele-mi erau adresate mie personal. Mi-au scrasnit dintisorii, mi-a pleznit operatia, mi-a sarit plasturele de la picior. N-am avut puterea sa-i mai raspund. Cuvintele mi-au inghetat in pumni. I-am trantit insa portocalele pe taraba, am oftat prelung si mi-am luat lumea in cap. Si prietena de mana. Ca o mama tanara ce sunt!

As mai baga, dar n-am unde!

N-am eu cate as vrea, dar nu pot totusi sa ma plang. Sigur ca e loc totdeauna de mai multe! Si mai mari, si mai colorate, si mai si. Le vreau din piele de orice, carton, plastic, fire de crizanteme. Numai sa fie. Sa bag tot in ele. Ca nu se stie cand apare nevoia. Trebuie sa fiu pregatita.
O geanta este un obiect-surpriza. Dar in acelasi timp si o cutie a doamnei pandora. O deschizi, risti. Mai bine nu te uiti acolo unde nu e de privit! La femei, geanta este ca o film de lung metraj. Cu scenariu, regia si distributia facute de ea, proprietara gentii. Fiecare femeie este un Sergiu Nicolaescu al propriei posete. Ea taie, ea spanzura. Printre actorii principali se numara: o penseta, un buzdugan, o alarma, doua brose, un inel si ceva maruntis. Sigur ca ar putea fi enumerati si o mica particica dintre actorii secundari, cum ar fi crema de maini, acul de la cravata, ventuza si forfecuta.
Totul este absolut necesar si de neinlocuit. Apare SOS-ul, vine domnita cu trusa de prim-ajutor. Cade curentul, scoate lumanarile parfumate. Se stinge focul, arunca oja si-l reaprinde. Nimic nu se poate intampla grav cand ai pe langa tine o femeie cu o geanta! Nu te lasa dus de nas de dimensiunea posetei. Chiar si cea mai firave gentute pot gazdui zeci de farduri. Ah, geanta, cuibusor al lucrusoarelor mele...

Ma fac ingeras

Eu m-am decis sa ma fac ingeras. Pe cuvant. As fi vrut sa devin Dumnezeu, dar mi-am venit in fire. Da. Deci, ingeras. Si, nu inger. Consider ca am CV-ul necesar. Am de partea mea si toata experienta functiei. Pe deasupra, sunt si scolita in sensul cu pricina. Arat ca un, fac ce, visez sa, stau la. Poate tu vei spune ca e prea de tot. Ca sar si anume un cal. Poate ma vei biciui, ma vei stropi cu gheata pe cerculet. E foarte posibil sa-mi bati si obrazul cel nerusinos. Dar eu asta vreau azi. Maine, mai vedem.
Vreau sa fiu un ingeras pentru fiecare. Bine, recunosc. Nu chiar pentru toti. Mai, asa, pe alese. Din prieten in prieten. Vreau sa fiu un ingeras altfel. Netransparent. Neindepartat. Neimaginat. Pe mine va putea tot omul sa ma admire. In toata splendoarea pe care o detin. Si nu doar in icoane si picturi. In viu. In prezent. Am si vazut un anunt la gazeta. Am completat, m-am inscris, astept. Sa vedem pana cand. Intre timp imi ascut aripile…

Ploua, ploua

Sub umbrela nu ne ploua, dar nici bine nu ne e. Ca ne uda si sub o umbrela, domnule. Eu am cel putin 6-7 obiecte care ar trebui sa ma protejeze de stropii reci ai ploii. Insa niciuna, dar niciuna, nu e asa cum mi-am dorit. Incep sa danseze din incheieturi la cea mai mica adiere de vant. Se intorc pe fata, pe spate, se pun pe burta, fac flicflacuri si triplu tuluc. Am toate modelele. Unele mai scumpe, altele mai ieftine, colorate sau in buline. Le-am luat fie dintr-o necesitate absoluta, fie pentru dragalasenia lor. N-am stiut insa niciodata la ce trebuie sa ma uit cand cumpar o umbrela. Cand imi iau o bluza, de exemplu, ma uit daca e din bumbac. Deci am un prim criteriu. Dar in cazul umbrelei, la ce sa ma uit? La numarul spitelor si lungimea manerului? Sau trebuie sa cumpar iute o sticla cu apa si sa o torn peste ea, atunci cand vanzatoarea e intoarsa cu spatele? Nu stiu. Insa e o problema esentiala, nu crezi? Nimic nu e usor pe lumea asta, nici chiar sa alegi o biata umbrela. O sa trec la pelerina. Poate sa fie chiar rosie. Sa ma confunde lumea cu Scufita Rosie.

Umeras de necatifea

Un umeras ramane un umeras pe o masa neagra. Atarnat pe o bara, el sta spanzurat in uitare. E neglijat, nesprijinit. Poarta pe el greutati. Haine atarnate in culorile naturii. Se simte singur. E un suflet de lemn cu un metal incins in el. Il doare. Ii e preaplin intunericul dulapului. Asteapta un glas de lumina.
Ar vrea si el sa devina de catifea. Sa fie moale si sa straluceasca. Se simte rigid si impiedicat sa devina actor pe scena. Se viseaza aplaudat. Vrea sa poarte pe el rochii de matase cu vorbe aurite. Sa vina printesa si sa-l atinga delicat. Sa-i poarte podoaba. Rochia frumusetii. A elegantei desavarsite.
Se viseaza de un rosu aprins, intr-un seif de lingouri aurii. El, umerasul, ce poarta altceva decat visa. Un biet umeras intr-o lume a rochiilor rupte de cuvinte urate. Nici printese nu mai sunt. Atingerile sunt fortate, fara podoabe pe cap. Nu mai poate visa, nici macar sa devina un macramé facut cu migala. Ramane tacut, uscat de uitare. Un umeras pe o masa atat de neagra…

Deloc

Iti amintesti cand tineai in palme o amintire? Ea s-a desirat. A imbatranit. Si palma, si amintirea. S-au contopit. Ai strans-o in pumn si ai suflat praf. Lasa-l in pustiu. Trupul ti se va reimprastia de-l vei striga in zari. Nu trebuie sa te intorci intr-o poveste intrerupta. Am aflat ca acolo unde ai fost fericit altadata, nu e bine sa te intorci. Nicicand. Nici macar un pic. Nici macar cu o privire.

Timpul ridica ziduri coapte si croseteaza infrangeri negre. Lasa orele sa treaca in lipsa amintirilor, iar visele se vor razbuna pe iluzii. Fericirea trecuta ramane oricum insemnata cu fierul rosu. Nu-i face mai multe cute decat are. Imbrac-o in alb, coase-o cu fir de aur pe margini si inchide-o intr-un seif cu briliante. Va pluti in trecut si va disparea o vreme. Las-o!

Dau

Ele vin, ne invadeaza noptile. Ne cutreiera interiorul. Ne dau si ne iau. Ne trezim si le uitam. Pleaca asa de repede si surprinzator pe cat au aparut. As vrea sa le prind de-un ram si sa le intreb ce rost au. De ce mai vin, daca tot nu raman?! Le cer sa stea cu mine de vorba. Sa-mi povesteasca mai pe sleau ce mi-au aratat in imagini rapide. Cand ma gandesc la vise imi imaginez cum o telecomanda invizibila le deruleaza in fata mea. Cadru cu cadru imi trece prin fata ochilor, insa nu se opreste pentru a-mi da binete.
Vreau sa le bat pe umar. Pe ele, visele. Eu le sunt silueta gazda, ele ar putea sa-mi fie macar vestitoare de ce va fi. Altfel, sunt libere sa se desfasoare. Dar sa le inteleg macar un pic. Sa ma trezesc din agonie si sa le simt proaspete pe buzele mele. Ce rost are sa-mi sopteasca atat de incet incat sa nu le aud?! Promit sa fiu blanda cu ele. Le vreau doar prietene. Si daca nu accepta, macar sa ma schimbe cu un alt trup. Ca poate vis la visator trage. Eu am obosit de atata visare pierduta. Ma trezesc cu ochii in lumina ca sa pot uita tot zbuciumul noptii. Dau visul meu pentru o cauza mai buna!

Greu

Cum se face ca azi nu e maine?! Deci maine e azi? De ce fiecare zi trebuie sa fie peste o noapte? Si, stai putin, cinci minute nu sunt de fapt o ora? Aoleo, ce ma fac! Azi a trebuit sa fiu om mare care explica unui om mic. Cu mult tact si cat mai evident. Caci omul asta mic mi-a cerut sa fiu si eu mai «concreta» in raspunsuri si intrebari. Auzi, tu! Pai m-am incalcit rau cand m-a intrebat de ce el trebuie sa moara la un moment dat.
Apoi cu un glas rastit mi-a cerut direct si superior sa nu care cumva sa imbatranesc. Cica el nu-mi da voie. I-am tot spus ca nu eu, ca e altcineva care se ocupa de meseria asta. Ca una, ca alta. Nimic n-a tinut. Mi-a reamintit ca el e seful si ca n-am decat sa-l ascult. Drept pentru care dupa o ora de vorbe intelepte, cautate indelund in dictionare, m-am repezit asupra cremelor atotcreatoare. In ele imi am toata speranta. Oua, rosii, portocale, uleiuri, toate sunt pe pielea mea. Ma criogenez. Sunt obligata. Mi-e si teama sa ma gandesc ce mi-ar putea cere maine, cand va deveni si mai exigent. O sa cer azil politic in casa piticilor. Sa dorm cu Alba ca Zapada in sicriul de cristal. Ai-ho!

Vreau si eu sa rad!

Nu ti s-a intamplat sa rada ceilalti din jurul tau si tu sa nu stii de ce? Te simti prost. Exclus. Ei se hlizesc, minutele trec. Afisezi un zambet pierdut si cauti sa pricepi din putinul afisat, cam despre ce este vorba in poveste.
Sigur ca nu pricepi mare lucru. Dar macar dai senzatia. Nu poti spune ca nu esti la curent. Ba, mai mult, ca anecdota ti-a sarit intelectul. Nu da bine pe ecrane. Si joci cinema-ul mai departe. «Ha, ce tare! Super!». Te-ai aranjat zicand asta. I-ai facut un compliment, lui, glumetului de astazi. Tu ramai insa nesatisfacut. Si, totusi, de ce radeau?! Ti-e jena sa intrebi in jur, desi curiozitatea e mare. Si atunci cand pui intrebarea, pentru a afla raspunsul, cade «super»-ul pe tine. Nu numai ca nu era nimic haios, gadilacios, dar era cel putin zdruncinat de deplasat. Data viitoare voi da cu «de ce»-urile in balta. Ca sa pot rade in cunostinta de gluma. Sa nu se mai bucure nimeni de «super»-ul meu fara merit. E tare, nu?!

Hm!

Auzi, tu ai nervii la tine mereu? Eu ii cam pierd. Si des. Din ce in ce mai putin rar. Mai grav e ca-i las pe drumuri sa alerge atunci cand ceilalti se asteapta mai putin. Sunt ceea ce se cheama spontana in ale nervilor. Iese nervul, vine criza. Ca e economica, fizica, matematica sau culinara, criza apare pe frecvente inalte.
Cica am gura soacrei. Ei, as! Am gura femeii, a sotiei, a mamei, a celei care are mereu ceva de completat. Cu nervii mei nu te pui. Trag cu mitraliera cu gloante acide. Acum esti bine, acum esti in bataia pustii mele. N-ai scapare. Nu pot altfel. Fierb replicile in mine. Am gratar in inima mea. Si impusc doi iepuri deodata. Sau cati or fi. Iepuri sau alti urechiati. Blanosi sau impanati. Fereste-te de mine o data pe luna. Atunci cand marsaluisc cu tunul pe umeri si sagetile in teaca. Sunt Shrek al vietii si Nemo al apelor. Vanez, secer, zic, refac. Fugi!

Batistuta mea

Am gasit in standul rufelor pentru calcat un exemplar. O bucata de bumbac. Un patrat. Cu alte cuvinte, o batista. «O, ce vremuri apuse», mi-am zis. O iau la apasat cu aparatul cel incins, pana o trec toate naduselile. O impachetez frumusel si o aromez cu nitel parfum de nu ma uita. E aproape piesa de muzeu. Nici nu mai stiam ca exista. De cand cu surorile mai tinere. Albe si impachetate uniform. La plic. La pachetel de plastic. Ele sunt mai timide. Stau doar in grup de 10. Hartia a batut bumbacul. Nasucurile sunt acum alintate cu diverse straturi. Batistute cu un strat, cu doua, cu trei. Dar nu era suficient nici asa. Batistute cu patru straturi. Yes! Un regal. O bucurie de a fi. In plus, si cu miros de menta. Pai ce-ti poti dori mai mult! Un nasuc pentru servetelul dumneavoastra. Un servetel cat pentru toate zilele. Strat pe strat se scoate. Si raceala fuge din fata batistutelor blindate!