Niciun "Alo!"

Suntem sunati si deranjati din betie. «Alo? Ce faci? Bine. Tu ? Tot bine». In rest ? Nimic. Ti se pare cunoscut, nu?
Ne sta mancarea si anume in gat, iar pe partea cealalta a firului este un cineva care n-are nimic de zis. Pai atunci sa stea frumusel acasa la el, sa-si vada d-ale lui. Cu tot cu binele lui.
Eu nu-l deranjez cu nimic. Asa, sa ma caute doar sa-mi auda vocea, nu-mi convine. Si macar daca mi-ar spune ca vocea mea i-a lipsit. Dar n-o face. Asteapta sa-i vorbesc eu, de la mine putere. Sa-i povestesc noutatile.
De multe ori o si fac. Ca n-am incotro. Linistea aia de dupa «fac bine!», ma terifiaza. Intru in panica si inventez repede ceva. Sa depasim momentul, zic. Poate se va simti si omul sa adauge ceva, nu doar sa astepte de la mine. Eu mai am si mancarea intre dinti. Tot din cauza lui.
Ii spun ce fac, dar nici asta nu-i e suficient. Vrea mai mult si cu detalii. Aoleo! Si cu osul de peste din gat ce sa fac? Ma simt, bag mana in gura, il scot si-i povestesc insului care e interesat de aventurile mele interne. Cand credeam ca l-am lamurit, ca e multumit si ma lasa in pace, incepe sa-mi dea lectii de viata. Deodata devine guraliv. Tot ce facusem eu era criticabil la sange. Si eu care credeam ca-i fac lui un bine… Pai sa nu fugaresti facerea asta de placeri a altora… Deci, suna-ma cand ti-e dor de vocea mea. Pentru restul, lasa-i pe altii!