Alerg dupa valuri

Fug sa-l prind, ca el nu ma asteapta. Ma anunta, dar nu-l ascult. Fac saltul cel mare in gloriosul avant ce ma cuprinde. Nu pot sa-l ratez. Pe el, RER-ul zilelor mele. Ma astepta marea cu sarea. Este imperios necesar sa nu intarzii la intalnirea cu valurile iodate.
Precum o rata salbatica, imi iau trupul in spinare si ma agat de bara care m-ar fi tinut in vagonul vijelios. Insa ea, bara, este rece si neprietenoasa cu mine. M-a tratat cu dispret si mi-a respins avansurile. Durere, chin, jale.
In ochii multimii m-am pravalit cu intreaga-mi fiinta intre corpul rece al trenului si peronul care nu era de catifea. Cu vointa-mi adanc incercata, ma ridic din greul ce ma apasa, mascand durerea si afisand un zambet tamp. Am refuzat mainile care mi se oferisera in dar. Nu!, am spus. Eram prea demna ca sa fac ca umilinta sa-mi fie si mai mare.
M-am tarat in trenul necunoscut si mi-am continuat traseul. Ma durea. Rau. Dar nu aratam nimic privirilor care ma sorbeau. Imi tineam respiratia, ca ea sa nu tipe durerea ce o avea inauntrul ei.
Cele cateva statii mi s-au parut ca au cutreierat desertul nisipos. Incet si lung. Piciorul fugitiv, cel care depasise limitele marginii, era acum tacut si ezitant. Aveam senzatia ca ar fi vrut sa se plece la plimbare singur. Era ireal de dureros. Si mi-am facut curaj sa-l privesc. Iar jale si suspin. Lichidul vital se distra pe rana mea. L-as fi luat la tranta, dar nu aveam cu cine. Imi scapa printre degete. Si atunci m-a trantit el. Pe o banca. Am asteptat ca valurile sarate sa-mi spele durerea. A bandajat-o usor, ca sa fie de nerecunoscut. A ramas insa semnul grabei mele, a lipsei cronice de timp si a gesturilor prea putin gandite inainte. Data viitoare astept urmatorul val…