Chicot de ras

Hai cu fotografia. Hai cu amintirea. Hai cu totii sa ne tragem in poza. Vrei nu vrei, ai chef sau n-ai, vii, te supui. Iar supunerea presupune si nitica sminteala. Pai daca-i poza, daca ramane, daca va vorbi despre trecut, trebuie sa arati bine. Macar sa-l mimezi. E momentul rasului pe sub mana. Pe furis. Un zambet sters, un chicot de dragul celorlalti. Ca daca toti rad, trebuie si tu sa hohotesti.
Ei, dar vine si ziua cand soseste postasul cu fotografia. Emotie, rumoare, alte chicoteli. Si a meritat. Ti se citeste fericirea pe chip. Si tie, si celorlalti. De pus in rama.
Nici nu mai conteaza ca siluetele din fotografie iti sunt complet straine, iar tu, in clipa blitz-ului, aveai sufletul zdrobit. Important e sa zambesti chiar si atunci cand ai vrea sa urli, caci sarmul hartiilor cu imagini are un pret echitabil. Un suras afisat la timpul potrivit iti va imparfuma privirile tarzii spre ce a fost. Viata de maine e prea departe. Asa ca sa plangem azi in hohote de ras...

O pastila, va rog

Stau ca tot omul pe o banca. Cum unde? Nici nu conteaza. Actiunea e importanta, nu locul. Si citesc. Imi spun: deci inca vad. Si ascult pasarele: deci aud. E bine pana aici. Asta inseamna ca natura din jurul meu nu e moarta. Deci sunt in realitate, nu in ziarul pe care il am in mana.
Copiii care-mi urla in spate sunt adevarati, nu sunt de hartie. Copacii isi scutura crengile, deci nu sunt de plastic. Cainii care latra langa banca mea… Ei, aici e un pic mai delicat. Cu ei as face un gest anume. D-ala grosolan. Bine, nu i-as omori, dar i-as inchide. Definitiv si departe. Iubesc animalele, dar nu mereu.
Nu vreau decat un simplu lucru. Sa ma lase toti in pace. Un minut, doua, trei. Vreau sa citesc. Dar n-am unde. Si nici cu cine. Asa ca ma ridic si plec. Cum unde? La farmacie. Vreau sa iau ce n-am luat de dimineata. Cum ce? Paine. Ca ieri am fost la brutarie si am luat pastile. E lumea cu fundul in sus. Nici cainii nu mai sunt ce-au fost, nici eu nu-mi gasesc timp sa fiu intelectuala. Poate maine la aceeasi ora!