Un lucru vreau sa fie clar

Daca cele ce tot indrug eu aici sunt scrise fara un minimum de diacritice, nu este din voia sau vina mea. Calculatorul asta mic si alb nu stie sa le scorneasca. El stie alte caciulite, cu alte reguli. Am sa fac tot posibilul sa-l invat. Dar pare destul de inchis la nou. Asa ca désolé pentru acest mic-mare inconvenient. Va doresc o zi pe masura sufletului de care dispuneti.

Haide, domnule, sa fim oameni neseriosi

Ma intreb de ce devenim brusc seriosi cand ajungem intr-un mediu «profesional». Dimineata cand ne trezim suntem oameni normali. Nu seriosi.
Ne luam prea in seama si nu vedem ridicolul din noi. Sa fim asa cum suntem. Naturali si fara mascarade. Ce tot atatea masti aplicate peste farduri si farduri aplicate peste creme.
Tot vrem sa ascundem ceva, de noi sau de ceilalti. Insa ceea ce uitam e ca si noi vedem praful de pe fata altora, asa cum si ei vad darele de vopsea ce ne aspresc chipul. Seriozitatea in exces e caraghioasa. Suntem ca niste copii care-si depasesc varsta naturala si se joaca de-a adultii. Ii privim, poate ii si admiram pentru o clipa, ne fac sa zambim, dar cu siguranta vrem altceva pentru copilul nostru.
E de preferat simtul ridicolului in detrimentul pieptului scos in fata. Sa ne pastram seriosi doar atunci cand trebuie si sa o cotim imediat ce putem in lumea veseliei si a copilariei.
Oamenii prea seriosi sunt plictisitori si plictiseala e amara. Greu de suportat. Asa ca haideti sa haidem!

Adieu!

Ai spus vreodata cuiva « Adio ! ». Eu da, dar n-a tinut. Si cineva mi-a spus mie, si iar n-a tinut. M-am gandit apoi ca se repeta multora ce mi s-a intamplat mie. Un "Adio" aruncat la intamplare, care dupa scurt timp s-a transformat inevitabil in "Mi-ai lipsit atat de mult!". Un cuvant inutil. Si la ce bun un cuvant care nu-si tine promisiunile? Promisiunile trebuie urmate. Uneori cu orice pret.
« Adio » e sumbru si pe alocuri usor caraghios. In cazul indragostitilor, « Adio » ar trebui sa fie scos la pensie. Sa nu mai existe. Ne incarca memoria si ne face ridicoli. Caci vorba aia, adio si n-am cuvinte!

Filme de vazut

Am savurat o serie de filme bune care merita vazute. Asa ca-ti spun si tie.
Will Smith a jucat un rol foarte bun in "The Pursuit of Happiness" si mi-a castigat definitiv atentia in "7 Pounds".
Brad Pitt m-a fascinat cu rolul lui din "The Curious Case of Benjamin Button". Filmul merita premiile de pana acum. Si pe cele viitoare. El a aratat cum traieste un om al carui ceas biologic merge invers, atunci cand exteriorul este batran si interiorul raman al unui copil. Filmul are la baza povestirea lui Francis Scott Fitzgerald, care a fost publicata prima data in 1921. Ana Blandiana a scris o poezie superba cu acelasi scenariu.

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Cum era sa uit de "Slumdog Millionaire".
Ai programul facut pe saptamana asta!

Fac ce vreau!

N-am stiut niciodata ce voiam exact sa ma fac cand o sa fiu mare. Cred ca am avut visele pe care mama si le proiecta pentru viitorul meu luminos. Am vrut la un moment dat insa sa ma fac politist(a). Poate era bine. Ma vad acum stand intr-o intersectie aglomerata si distrandu-ma pe seama altora. Le-as fi facut anumite semne. Discrete sau mai putin discrete. Cu un deget sau cu toata mana. La nevoie, gesturile le-as fi completat si cu expresii, alea de le auzim noi cand tinem volanul in maini. Cine mi-ar fi putut sta in cale? Nimeni. As fi profitat probabil de un carnet care-mi apartinea. De amenzi. Asa ca bine ca nu m-am facut ce as fi vrut la un moment dat.
Apoi m-am stilat. Cand ma intreba cineva, ziceam intr-un glas zvelt: vreau sa ma fac avocat. Dar n-a iesit nici asta. Era prea de tot pentru mine sa ma regasesc intr-un lacas al pedepsei, cu o camasa neagra de forta pusa pe mine, si indrugand vrute si nevrute.
Am stiut insa dintotdeauna ce nu voiam sa ajung: doctor stomatolog. Cum sa umblu eu in gura altora?! Ce treaba am eu sa intru acolo unde nu e de intrat. Gura apartine fiecaruia si de ce m-as fi uitat eu in ea?
La fel de repede si agil am fugit si de ginecologi. Nu m-am putut imagina asezata in fata unei mese cu brate, in care o duduie sa-mi arate ce are ea mai scump. Poalele trebuie si ele verificate din cand in cand, dar de altii. Nu de mine personal. Ar mai fi si alte meserii in care n-as fi putut face cariera. Intre timp, am ales pana am cules. Am ajuns si n-am ajuns. Dar macar fac ce-mi place!

Ori eu, ori ea

Nu se mai poate. Dar pana cand?! Pilule, ceaiuri, nechezoale, masaj, bai calde. Nimic nu tine. Analize, sange, urina, puls. Totul pare bine. Insa nu e. Apare periodic, cu o succesiune haotica. Nu reusesc sa-i prind firul. De ce vine? Si de ce pleaca? Ma schingiuieste. Ma sfideaza. Ma batjocoreste. Da’ sa ma mai lase odata in pace, ca ma chinuie de ani de zile!
Pun piciorul in prag. Ii inchid usa in nas, sa vad pe unde mai intra! Trag obloanele, imi pun perna pe urechi si sting lumina. Nici musca nu mai bazaie. O aud ca ma cauta. E hoata si vrea sa ma ia prin surprindere. Dar nu mai tine. Si-a tot facut de cap in capul meu. Am si eu limitele mele. Mi-am tot spus ca trebuie sa o inteleg ca e si ea mica. Mica-mica, dar ma apasa ferm. Si acolo unde doare mai tare, adica pe creier. Tot o prind eu si o azvarl pe geam. Sa plece acolo de unde a venit. Ori eu, ori ea. Declar razboi durerilor de cap!

Zile si zile

Am zile si zile. Senine, innorate, ploioase. Vesele, triste, ingandurate. Le fac insa snur si le pun la gat. Ma distrez uneori pe seama lor si ele imi bat obrazul. Atunci ma sesizez si ma penalizez. Ma inchid in mine si le las sa curga, fara sa le mai dau importanta.
Ele insa vin dupa mine, ma cauta. Caci asa cum sunt eu, chiar si cand rad de ele, tot le sunt draga. Ca le vorbesc si le descant. Nu toata lumea le da importanta pe care eu le-o acord. Eu respect doamnele, si cum «ziua» este o substanta feminina, unica si palpabila, ma plec cu duiosie.
As vrea uneori sa devina si ele mai darnice. Imi dau doar 24. As fi vrut mai multe. Ore, ore si iar ore. Nu am niciodata timp sa termin ce-am inceput. Suntem prietene, asa cred. O sa le rog sa-mi mai prelungeasca ziua, doar pentru mine. Si nu mereu. Doar atunci cand am nevoie. Nu se poate sa ma lase la greu. Si le voi fi recunoscatoare. Le voi sadi cunune si inalta troite. Doar sa-mi lase timpul de partea mea. Si nu mereu. Doar atunci cand am nevoie…

Behind blue eyes

N-am ochii albastri, desi mi-as fi dorit. Macar de dragul celor de la Limp Bizkit.

Vezi ca se poate!

Spui ca nu mai poti. Ca esti obosit, ca esti prea batran sa mai faci ce faceai, ca nici muntele nu mai e ce era odata. Bea o gura de apa rece, clateste-ti picioarele si maseaza-i tamplele. Esti mai mult si mai bine decat pare.
Te-ai ingreunat singur, privindu-te mereu in oglinda. Sparge-o, arunc-o la cos si resturile du-le cat mai departe. Nu-ti ajuta la nimic sa o distrugi si mai apoi sa aduni cioburile, unul cate unul, si sa recompui imaginea initiala. Odata ciobita nu mai e la fel. Nici n-are cum. Nici n-ar trebui sa fie.
Priveste-te doar in reflexia apei reci pe care o vei bea. Ea iti spune adevarul. Ea te va hrani cu miere. Stii si tu ca inca mai poti. N-are rost sa te pierzi printre infranti. Tu nu esti unul de-al lor. Hai ca se poate!

(pictura de Victor Brauner - Hypergenesse de la Reapparition)

Sunt modesta, dar tin sa se stie!

Cand vreau, sunt chiar si modesta. Nu ma laud cu mai nimic, insa vreau sa subliniez. Nu-mi dau singura insigne. Le astept insa, recunosc, de la altii. Nu mereu, doar atunci cand cred eu ca merit. Din pacate rar, din ce in ce mai rar. Sigur ca ele nu vin. Sau vin tiptil, cand ma astept mai putin. Atunci cand le primesc, pe ele, laudele, ma gudur, ca sunt mai pretioase decat medaliile. Ma onoreaza si ma prefac ca nu le asteptam. Vai, zic, dar nu trebuia, nu era cazul. Ba era! Si inca cum… O lauda la timpul ei e binevenita si n-a facut rau nimanui. D-aia si eu spun vorbe frumoase, atunci cand le simt. Nu le mai tin pentru mine. Ma gandesc ca si mie imi place sa fiu mangaiata cu vorbe, asa incat eu de ce n-as face-o? M-am decis sa spun intotdeauna ce simt atunci cand e frumos si bine. Ma mai gandesc la ce voi face atunci cand vad scalambituri si aud gogomanii. Acolo e mai delicat…

Asta e cana mea!

Asa cum saptamana trecuta mi-am cumparat un buchet de flori pentru a-mi racori sufletul, astazi mi-am cumparat o cana. Da, o cana. Nu pentru ca aveam nevoie, ci pentru ca e altfel. Diferita de toate canile pe care le-am avut. Si am vrut sa o am pe etajera si sa-mi beau cu ea cafeaua de dimineata. E frumoasa, n-a fost nici scumpa, insa… e ciobita. Ei bine, da, si chiar in trei locuri. Cum mama dracului n-am vazut-o? Si, pana la urma, de ce animalele alea de vanzatori au scos-o la vanzare? Sa fi stiut si totusi sa ma fi pacalit? Da’ de ce pe mine?
Erau acolo zeci de modele si multe, foarte multe cani. Banuiesc ca nu toate erau ciobite. Eu am ales-o insa pe asta. Habar n-am de ce. Caci am stat ceva timp si m-am uitat pana am ales. Si totusi, azi, mai mult ca ieri, sunt omenoasa. Nu ma reped sa ma duc cu ea inapoi. Desi am avut un prim impuls. Ma gandesc la ea, la biata cana. Saraca de ea. E ciobita si ea o stie. Nu cred ca ii e usor. Ar fi vrut si ea sa fie ca toate celelalte cani. «Uite, bine», ii spun, uitandu-ma la toarta ei, «promit ca te voi tine, asa cum esti tu; in timp voi invata sa te indragesc si voi uita ca esti altfel».
In plus, e chiar mai interesanta asa. Toata lumea ma va intreba de ce e ciobita. Le voi spune: «Pentru ca asa vrea ea!». In definitiv nimeni nu e perfect ("Personne n'est parfait"), nici macar o cana...

Asta e!

Pfff. A trecut. M-a durut ceva, recunosc. Dar a fost si bine. Asa ca nu regret. Am fost ca un copil razgaiat care s-a plimbat din brate in brate. Toti m-au alintat, m-au mangaiat, m-au dichisit. Insa eu am privit gratia lebedelor. Si mi-am dorit si eu. Apoi am privit agerimea leului. Si am vrut si eu. Apoi am vazut un melc si mi-am dorit sa am si eu o casuta ca a lui, sa ma plimb linistita si fara graba.
Am vrut sa fiu o lebada, un leu, un melc. Am cautat zorzoane, pene, papuci si o palarie. Am strans bani, am renuntat la tot. Am imprumutat zorzoanele, am gasit penele, am cumparat papucii, iar palaria o aveam deja. M-am pregatit cu toate. Am dat insa din aripi si n-am zburat. Atunci am crezut ca pot vana caprioare. Si am alergat cat am putut eu de tare. La final nu mi-au intrat decat niste biete musculite in ochi.
Pfff. Bun, macar melc sa fiu, daca nu altceva. Din trei, macar una. Asa ca mi-am pus casa in spate si am pornit la un alt drum. Am mers sute de kilometri, cu si fara companie. Insa nu am mers cu picioarele mele. Era altcineva care ma cara in spate. Deci nu eram nici melc. Am azvarlit casa, am rupt penele, papucii i-am bagat sub pat, iar palaria am dat-o uitarii. Asta e!