Un umeras ramane un umeras pe o masa neagra. Atarnat pe o bara, el sta spanzurat in uitare. E neglijat, nesprijinit. Poarta pe el greutati. Haine atarnate in culorile naturii. Se simte singur. E un suflet de lemn cu un metal incins in el. Il doare. Ii e preaplin intunericul dulapului. Asteapta un glas de lumina.Ar vrea si el sa devina de catifea. Sa fie moale si sa straluceasca. Se simte rigid si impiedicat sa devina actor pe scena. Se viseaza aplaudat. Vrea sa poarte pe el rochii de matase cu vorbe aurite. Sa vina printesa si sa-l atinga delicat. Sa-i poarte podoaba. Rochia frumusetii. A elegantei desavarsite.
Se viseaza de un rosu aprins, intr-un seif de lingouri aurii. El, umerasul, ce poarta altceva decat visa. Un biet umeras intr-o lume a rochiilor rupte de cuvinte urate. Nici printese nu mai sunt. Atingerile sunt fortate, fara podoabe pe cap. Nu mai poate visa, nici macar sa devina un macramé facut cu migala. Ramane tacut, uscat de uitare. Un umeras pe o masa atat de neagra…
...eee poate nu chiar atat de neagra...poate e de vina doar becul ce refuza sa se aprinda...oare nu am platit curentul?!...dar cum sa caut factura...asa pe intuneric...si pe ce umeras sa-mi mai asez rochia...sunt toate pline cu bluze, bluzite, fuste, fustite...iar umerasul asta de pe masa...atat de mic...oare pentru ce l-am pastrat...doar asa ca sa ii dedic un eseu?...mai bine ma duc la culcare...o rochie, pana la urma e doar o rochie...poate sa stea si pe masa...langa umeras...pana maine...
RăspundețiȘtergere