Prima scriitura din viata unui om mic

Mda. S-a intamplat inainte ca noi sa ne asteptam la asta. Un teribil sentiment ma inunda. Copilul meu, copilul nostru, incepe sa perceapa si altfel lumea inconjuratoare. Cu ochii unui copil din ce in ce mai mare.
Astazi, acum o jumatate de ora, a scris primul cuvint din viata lui si anume VLAD. "Am invatat de la gradi, mami! Dar si de la tine!", imi spune el tandru, cu o voce delicata, in timp ce ochii lui mari imi zambesc, radiind fericire. Nici nu banuieste cita bucurie am eu in suflet, desi ii tot spun cit sunt de mindra de el.

Cit de putine lucruri, credem noi oamenii mari, ca inteleg oamenii mici, si totusi, cit de multe pricep oamenii mici care curind vor deveni oameni mari... Daca am avea rabdarea sa le ascultam glasul interior am afla adevarul. Au modalitati inedite de a demonstra cit sunt de prezenti zi de zi alaturi de noi si, mai ales, cit de mult ii motiveaza sa fie sustinuti.
Ar trebui sa avem intelepciunea de a ne uita in trecutul nostru si de a ne aminti ce simteam atunci, cu ani in urma, cind adultii ne tratau ca pe niste fiinte fara (prea mare) personalitate. Toate momentele in care am stat si am exersat cu el, dau acum rezultate.
Recunosc. Au fost momente in care eram descumpanita si vedeam atit de departe momentul in care propriul meu copil sa ma corecteze sau sa aiba, asa cum spune el acum, idei. Si ce idei, completez eu. Tot, dar absolut tot, inmagazineaza. Nimic nu trece cu vederea. Nimic nu trece necontorizat sau nepenalizat. Si cind te astepti mai putin, le pune pe tava sau, ma rog, in cazul de fata, pe hartie... Mi e dor de copilarie, desi o (re)traiesc zilnic alaturi de el.