De ce am plecat, de ce-as mai fi ramas?!

Ma gandeam de ceva timp sa scriu despre viata mea care se desfasoara pe alte coordonate geografice decat Romania. Si nu doar atat. Despre cum se vad lucrurile atunci cand esti departe de ai tai, de locurile natale. Realizez acum ca de fapt mi-a fost frica sa incep sa scriu, de teama de a nu fi patetica. Atit de mult s-a scris si cu atit de multa patima, fara un echilibru, incat orice subiect pe aceasta tema poate duce in derizoriu.
In fine, ma avant!
Asadar, de ceva timp traiesc un vis frumos. Aproape ireal. M-am aventurat in necunoscut, asumandu-mi si posibilul esec. Am avut insa parte si de bune si de rele. Nici macar nu stiu daca a fost asa cum mi-am dorit. Nici nu am incercat macar sa-mi imaginez “cum ar fi daca”. Nici macar nu stiu exact ce am cautat si de ce am ales acest drum. A fost ca un chalenge cu viata, cu devenierea. Si am spus «pourquoi pas!». Da, am ales Franta sau Parisul m-a ales pe mine. Nici macar nu conteaza cine pe cine a ales.
Stiu sigur ca am cautat o existenta (mai) linistita, in care sa fac loc lucrurilor pe care mi le doream sa le cunosc, sa le vad, sa le aud, dar mai ales sa le traiesc. N-am sa spun ca am plecat pentru ca ma saturasem de ceva anume. Cred ca odata ce crescusem cu toate, ajunsesera oarecum sa fie parte din firesc. Le percepeam ca fiind un dat si le acceptam poate prea resemnata. Am avut insa oportunitatea de a incerca si altceva. De a incerca marea cu degetul. Si nu am spus nu. Si am profitat la maximum de tot. Si e frumos, si e linistit, si e bine, si e foarte bine.
Insa doar aici, doar acum, am realizat cat de importanta este Romania pentru mine. Imi lipseste veselia oamenilor, caut obiceiurile noastre, locurile vazute si cele nevazute. Dar mai ales imi lipsesc oamenii dragi. Prietenii mei de toata viata. Prietenii mei care ma cunosc atat de bine. Daca nu as iubi toate astea ar fi ca si cum nu m-as iubi pe mine. O parte din Romania face parte din mine.
Am incercat insa sa merg mai departe si odata cu trecerea timpului am ajuns sa spun si eu ca si altii, ca acolo unde esti cu oamenii dragi, acolo este casa ta. Franta mi-a demonstrat, odata in plus, ca pentru a putea gusta din frumusetile ei, trebuie platit un pret. Pretul propriei acomodari, pretul schimbarilor de optica si viziune asupra a ceea ce ai fost si asupra a ceea ce vei deveni. Un pret care pentru unii poate parea prea mare, insa pentru mine este un raport corect.
Aici am invatat ca fara disciplina nu se poate avansa si ca fiecare este responsabil pentru el. Aici am realizat cat de mult ai nevoie in viata de sansa. Treptat am inceput sa fiu mai toleranta cu ceilalti si mai exigenta cu mine insami.
Insa inainte de toate aici, am invatat ca traiul departe de tara natala este o experienta de viata care merita traita. Nicaieri nu este o viata perfecta, insa trebuie aleasa calea care te face implinit. Implinirea ca te ajuta sa gusti din toate, petit à petit...