Abia acum, la mai bine de 15 de ani de cand le-am scris, le inteleg, le analizez si le retraiesc. Jurnalul meu. Amintirile mele. Evenimente si fapte, toate se afla bine ascunse intr-un colt al bibliotecii mele. Stau inchise discret intr-o punga alba, care sa nu poata atrage privirea curiosilor. Am mers pe principiul ca ce e la vedere, nu suscita interes. Caci acolo sunt anii si secretele mele. Nimeni, dar absolut nimeni, n-are dreptul sa le rasfoiasca. Sunt randuri pe care le-am ignorat voit ani de zile. Le-am pastrat amintirea in suflet, insa n-am vrut sa le retraiesc recitandu-le. Sunt pagini ingalbenite de lacrimi, sunt pagini care zambesc de bucurie. Sunt acolo de toate. Intr-o frumoasa ordine a zilelor si a orelor. Rigoarea si exactitatea le defineste. Am regasit propriile exercitii de demnitate, luptele cu mine insami. Laura, la 15 ani, liceeana energica, apriga si guraliva. Nu voi renunta niciodata la ciornele scrisorilor mele de dragoste. Am redescoperit, dupa ani, declaratii de dragoste, «cereri de prietenie» scrise in graba pe un colt de foaie, in pauza dintre ore. Si, vai, am regasit martisorul primit in clasa a V-a, de la primul meu pretendent, care este facut dintr-o fiola de algocalmin, care are la interior un lichid rosu. Nimic senzational, insa ce emotii mi-a trezit atunci. O intreaga clasa, zeci de ochi ma priveau atunci, in momentul in care EL a venit tremurand in fata bancii mele si a scos plicul alb, in care se afla darul pentru mine. O fiola de algocalmin, dovada amorului pe care mi-l purta. Niciodata nu l-am arborat in piept, insa l-am purtat in inima mult timp dupa aceea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu