Of, nunta mea!

Hai cu nunta, neamule! Da-i cu nasu’ mare, soacra mica, neam de neam. Ia ritualul, joaca sarba, na sarmaua. O zi cu totul speciala. O poezie. Care poate are rime pentru altii, ca pentru mine ziua cu pricina n-a avut deloc cele mai gratioase momente. Nunta a fost insorita, dar nu suficient cat sa-mi para si frumoasa. Am fost mireasa orelor numarate. Eram alergata, dansata, observata. Un intreg dans al nebuniilor. Al lucrurilor care e musai sa fie facute. Mai intai, tu, mireasa cea aleasa, esti luata la ferchezuit. Si nu oricum! Ti se pun moate si in talpa pantofului. Se gaseste totdeauna o doamna draguta care sa-ti toarne sclipici la subtioara si parfum dupa urechi. Abia te mai poti misca in rochia mult prea grea si incomoda in care te-au bagat. Cu forta. Te faci insa mica, intri la apa si razi la toti. E ziua zambetului pentru altii. Ca pentru tine, nu prea e. Ai vrea sa-ti iei omul si sa fugi. Departe. De toti. Dar pana sa te ia omul, te iau altii pe tine. Pe sus. Esti plimbata, ascunsa, bagata la cutie. Si toata lumea se amuza. Ha, spui si tu, uitandu-te la ceas. Au mai trecut cinci minute. Din nunta ta. Cea mai frumoasa zi din viata. A cui?, te intrebi nevinovata. A altora. A celor multi si beti. De fericire, pentru tine, bineinteles. Tu insa astepti o alta nunta, unde sa poti fi in sfarsit fericita. Nunta anotimpurilor…