Miau!

M-au incercuit. Ele, pisicile altora. Cand mi-e lumea mai linistita, atunci apare un pachet de blanita care-si vara nasucul la mine in curte. Nu un «buna ziua, pot si eu!». Nimic. Vin, se perinda, isi varsa curiozitatea si pleaca. Eu le vad si ma prefac ca le ignor. Ca am incercat si altfel. M-am repezit sa le dau binete si atunci mi-au intors duios spatele si au plecat. De unde am inteles ca ele, matele aristocrate, sunt sofisticate si discrete. Isi pun labuletele pe gazonul meu, dar nu vor sa lase urme. Cica nu vor sa deranjeze. Inspecteaza zona ca se asigure totul este la locul indicat.
Cu una dintre ele insa am o relatie mai speciala. Eu ii dau si ea accepta. Mancare. Vine la fereastra, imi bate cu gheruta in geam si imi sopteste ca ii este nitel cam foame. Ii intind, ca merita. E o pisica grasa, pufoasa si foarte gri. Ne simpatizam reciproc. Altfel spus, e relatia ideala. Ne vedem suficient de rar, cat sa ni se faca dor. Sta la mangaiat, insa nu atat de mult pe cat as vrea eu, ceea ce-mi intretine nevoia de a o vedea si altadata. Miorlaie si se alinta pe langa picioarele mele. Sunt pentru cateva clipe stapana inimii ei. Miar-lau!