Fara muzica!

Vecinul meu canta. Mult si apasat. Tare si din toate incheieturile. Imi vine sa ma duc sa-i dau notele muzicale mai incet. Dar ce sa fac cu glasul lui de cocostarc bleg?!
N-am nimic cu omul. Iubeste muzica si se dedica. Foarte frumos. Dar i-as baga cheia sol la cutia de obiecte pierdute. I-as scutura portativul de gama si i-as taia curentul. Nu mai pot! Sunt eu melomana, dar cu limite. Ah! Dar uite ca mi-a simtit incordarea! Mi-a auzit gandurile negre. A tacut. Ce om! Ce caracter! Cate fragilitate emotionala. Mi-a zarit inspiratia pe drumuri si s-a potolit. Ah, viata! E atat de bine in liniste. Dar, stai! A, nu! Se aud mai multe glasuri. E tot blocul. Un intreg recital. Au venit toti. Sa cante. Sa descante. Sa ma umple de cantece. Imi curge muzica prin vene de nervi. Ma duc sa-i bat obrazul. Sau la usa. Sau la portiera masinii. Sa vorbesc cu sonata in do major sau cu magia sunetelor. In interpretarea tinerei talentate vecine de la subsol. Tararirara!