Nu! Da!

Asa nu!

Ma intreb de ce exista indivizi anosti si fara umor. Cum pot ei oare sa traiasca pe plaiurile universale daca nu stiu sa se bucure de o anecdota sau sa inventeze un suras?! Sunt plictisiti si blazati, pentru ei insisi. Dar nu le e suficient. Vor ca si ceilalti sa le calce ograda. Urmaresc parca uneori ca tristetea personala sa le fie si altora ora exacta. Mai rau e ca oamenii astia, atat de obositi, sunt parca peste tot. In mijlocul intersectiilor si pe ramurile stravezii. Se ivesc si vlaguiesc pana si o biata furtuna de nisip. Ai vrea sa-i vezi ca zambesc. Unii dintre ei ar avea chiar toate motivele sa o faca. Dar nu se poate. Ei permit zilelor sa fie melodramatice. Exista un motiv de spaima si tristete in fiecare adiere de ploaie. Pai de ce sa vedem albul, hai mai bine sa dam cu negrul in balta! Si balta se face scrum. Si scrumul se imprastie. Si cerul se intuneca. Iar cand e intuneric, nici umorul nu ne mai lumineaza.

Asa da!

Hai sa-ti spun. N-am stiut nici eu mult timp. Dar de ceva timp am realizat. E o fericire sa ai alaturi de tine oameni care stiu sa rada. Fara umorul celorlalti ne-am pietrui obrajii. O gluma buna la timpul ei iti imbujoreaza ziua. Da, domnule. Hai sa ne hlizim! Ca narozii, ca plozii, ca cei din urma oameni. Sa radem cu gura pana la rasarit. Sa ne prinda apusul cu dintii la vedere. Sa radem in toate anotimpurile, de dimineata pana la plus infinit. Sa cantam, sa ne spunem vorbe duioase. Ca un suras n-a facut rau nimanui! Un nesuras sadeste insa lanturi de mirare. Hai sa ne bucuram! Daca stim sa ne cautam bine in interior, gasim si cauze. Daca stam si ne gandim un pic, avem si cu cine. Sa radem in gasca, sa radem unii de altii cu binete. Sa hulim angoasele, sa ne imprietenim cu momentul. E azi, e bine. Maine, mai vedem. Dar hai sa radem!