vineri, 5 februarie 2010

Visul marului de aur

L-am vazut si m-am aruncat asupra lui. Cat imi parea de inimos! Ruginiu, copt, cu forme aproape manechinice, un exemplar ce revaliza idealul. Marul cel mai mar. Cu un curaj nebun, l-am apucat de crestet. Si nu oricum. Zdravan. I-am dat cu putina apa in obrajori, i-am mangaiat coaja atat de fina si i-am descantat savoarea. Cu ce placere! Ii simteam si lui bucuria de a respira.

Isi plimba codita zurlie dintr-o parte in alta si-mi zambea din coltul semintelor. «Hai, infruptate-te!», imi soptea cu ochisorii lui azurii. Nu aveai cum sa-i rezisti. Nici chiar eu, Praslea cea voinica si marinimoasa.

Dintr-o data, ma aflam in curtea marului cel mai pretios, fara niciun imparat prin preajma, care sa-l strajuiasca. Parea ceva atat de sensibil vazului, ca vorbele sale neauzite iti razbateau chiar si mintea cea mai intunecata. El era acolo pentru mine. Nu-l puteam ignora. Nu avea decat sa-mi mangaie placerea degustarii. Doar n-aveam sa fiu o Alba ca Zapada pacalita de aparente! Ea fusese atat de naiva, de se lasase inselata de o baba cocosata!

Asa ca am pandit miezul noptii. Am asteptat neinarmata, doar cu sfiala de partea mea. N-aveam nici tepuse, nici arc, nici sageti. Dorinta zapacita imi topaia de bucurie. Aveam sa fiu stapana marului de aur. Brusc, mi-am luat lumea in cap si l-am strans in pumnul cel fara de vlaga. Si am gustat prima bucatica de carne fructoasa. Dar, ah! Era otravit. Si viermanos. Si caraghios de amar! Otrava imi invada iute simtamintele, asemenea unei pantere flamande.

M-am dezmeticit din lentoarea mintii mele aiurite. Marul-zmeu imi cucerise suflul si imi taiase aspiratiile. Am cazut in genunchi, ca o Afrodita alterata de neastampar. Devenisem sclava razboiului troian. Nici Homer cel pretios n-ar fi putut sa ma rescrie! Eram mistuita. De un atat de necopt mar! O clipa m-am gandit ca poate Petre Ispirescu ar fi fost mai inspirat cu sansa mea. Insa otrava era atat de puternica, incat ma contamina fara ca eu sa mai pot astepta vreun raspuns.

Orgoliu-mi era infrant. Chiar si legea gravitatiei imi era potrivnica. De ce Newton reusise sa se foloseasca de inspiratia unui mar ca sa afle mecanica cereasca, fara ca sa fie zdrobit de otrava lui?! De ce eu a trebuit sa ma imbat cu zeama pietruita?! Deodata incepuse sa-mi fie clar ca lumina lunii ce strabate crengile copacilor. Marul, cel de un aur aparent, voia sa-mi poarte sambetele negre. «Ca si Evei!», mi-am spus. Si totusi de ce Adam nu intervenise? Era barbatul ei. Ea ii indulcise trecerea zilelor atata amar de timp! Dar ce mai conta! Marul isi facuse efectul. Distrugator.

Cazuta in dizgratia cerului, abandonata de regii sortii, m-am trezit la realitate. Viata e un infinit compot de mere. Si s-a facut lumina...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu