Natura vie

Supravietuire

Most Bizarre World Of Shoes

Am gasit! Nu le-a placut!

Desi oboseala ma trantea cu nasul de pamant, nu m-am lasat tradata de simtiri atat de umane. Voiam ceva ce era mai presus de aglomeratia urbana. Voiam ceva anume. Ravneam la ce n-aveam. Si asta pana in clipa in care am aflat ca ei sunt aproape de mine. La doar o ora de mers rapid. Dar ce mai conta distanta?! Le simteam déjà mirosul. Aroma lor imi dadea tarcoale. Gandurile imi erau alungate de la munca platita. DA, strig lumii intregi, am gasit pufuleti la Paris! O revolutie a bucuriei. Pufuletii copilariei mele agitate. Le goût du bien-être! I-am insfacat cu fericirea unui copil rasfatat de viata si cu o dorinta flamanda. Aroma lor mi-a imbatat oasele plapande.

A doua zi, ma prezint in fata mai marilor colegi. Mandra ca un paun imi inaltam penele colorate de gustul regasirii, asemenea imparateselor si printeselor romane. Scot punga din geanta mare si greoaie, tot asa cum un magician isi prezinta reteta succesului. Iau iepurele de urechi… pardon, pufuletii de aripioara, si ma falesc cu ei si binefacerile lor gustative. Iar ei, francezii delicati si adorabili, ma privesc si incearca sa desluseasca misterul. Fiecare serveste pe rand cate una bucata de pufulet. «Doar unul?!», zic eu uimita, «dar trebuie sa luati mai multi!». Era insa doar 9 dimineata, iar omul respectabil si fin nu combina croasantul proaspat cu pufuletele industrial. «Merci, il voi gusta mai tarziu, acum e prea devreme pentru ceva sarat!». Eram aproape coplesita de uimire. Infumurarea princiara care-mi zbatea orizontul mi-a fost imbracata cu dezamagirea faptului concret.

Trista, dar increzatoarea totusi in puterea magica a pungutei pufoase, asteptam cu infrigurare venirea orei Z. Ora degustarii “fructului” neoprit. A pufuletului mic si atat de sarat. Dar, vai! Mai bine le duceam o Eugenie… caci DA, NU le-au placut. Mamaliga expandata le-a lipit prea tare cerul gurii. Le-a sarat dupa-amiaza si alungat dorinta de a mai incerca si altadata. N-am inteles nimic. Mi-am luat pufuletii in brate, pasii la alergat si am iesit la aer. Trebuia sa alung neintelerea gusturilor. Care chiar daca nu se discuta sunt totusi uneori prea curioase. Cum domnule sa nu-ti placa pufuletii??!!

Andrei Plesu

"Harnicia e un lucru bun. Dar daca devine – ceea ce se intampla des in lumea de azi – febrilitate oarba, activitate neintrerupta, obsesie a eficientei, harnicia devine un viciu. Neinsotita de ragazuri inteligente, de reflexivitate, de umor, harnicia ajunge o pacoste. Nu cunosc nimic mai exasperant decat harnicia cate unui prost."

"Mentor poate sa-ti fie o carte care te marcheaza definitiv, o calatorie, o intamplare de viata."

"Romania - o tara unica, la fel de fermecatoare, pe cat este de imposibila."

Urme

Decupaj

Asa arata gingasia!

Le monde

A venit!

Iti simt corpul trepidand. De frig? De teama? Nici eu nu mai stiu. Asist la defilarea zilnica a unui suflet din ce in ce mai pregatit sa iasa. Parca isi face curaj zi de zi. Ii intrevad emotia si nerabdarea in starea lui, care devine si starea mea. Suntem doi intr-unul. Trup in trup. E o intelegere tacita care isi urmeaza drumul lunilor grele. Ne avem unul pe altul, legati printr-o dependenta calda...
Si a venit vremea! Si i-am vazut aripioarele cele mai transparente. I-am simtit pulsul nerabdarii. I-am auzit strigatul. E el! Bine ai venit, crai al mesei rotunde!
Esti atat de mic si totusi parca deloc fragil. Imi pari pregatit sa-mi incalzesti bratele plapande dupa atata asteptare. Esti aici, ca si cum ai fi fost prezent tot timpul. Cred ca ne stiam, fara sa ne fi vorbit. Te privesc si aflu ca sufletul poate ascunde atat de multa daruire, inca nu mai poti simti bataia vantului. Ochii tai ma scalda in bucuria de a te legana. Credeam ca nu mai pot. Ca nu mai pot iubi inca o data. Ca daruisem tot ce as fi putut detine. Dar cum as putea sa pasesc altfel decat adulmecandu-te? Te ador! Iti simt respiratia si stiu ca suntem impreuna. La drum!

Plutire

Star Wars?

In sfarsit l-am vazut. Sau macar am incercat. Ca prea se vorbea in toate cercurile inalte si eu nu pricepeam o iota. Mi-am luat inima in dinti si m-am avantat in timp, intr-o galaxie indepartata...

M-am imbarcat mental intr-o nava blindata cu lasere, sabii luminoase si insi dubiosi. Am intrat cu sufletul in cel mai salbatic razboi spatial al timpurilor viitoare. Stelele aveau sa se bata intre ele. Cu razboinici ai luminii. Si uite asa i-am cunoscut pe Luke Skywalker, Obi-Wan Kenobi, excesiv inteleptul Yoda si zburdalnicii roboti R2-D2 si 3-CPO. Si printre toti haiducii astia bataiosi, am intrezarit si o printesa nevinovata. Cu ea am avut o legatura speciala. Pana a murit, biata de ea. Cel mai trist a fost cand i-au luat copiii. Mi s-a rupt inima. In fine, asta-i viata.

In rest, efecte mult prea speciale pentru ochiul meu atat de neavizat. N-am inteles prea bine de ce maestrul Yoda, care avea o dotare intelectuala rarisima, vorbea intr-o engleza inversata. Daca tot era atat de destept, in 800 de ani de ce nu reusise sa-si puna la punct vorbirea? Ma rog, nu e treaba mea.
Si cum am o natura sensibila, cavalerii Jedi m-au impresionat. ”Aia barbati, domnule”, mi-am spus. Apoi am inceput sa ridic din sprancene. Dar de ce daca erau atat de multi si fara de astampar, uratii aia din armata clonelor ii bateau de-i stingeau? Si mai e ceva. Erau saracii alesi de mici sa fie cavaleri, fara a fi intrebati. Pai si cu liberul arbitru cum ramane?! Iti rupeau inima, bietii de ei. Tarati in lupta si obligati sa renunte la toate placerile personale. Nasol!

Poate ca n-am prins eu firul Ariadnei. Cred ca atunci cand m-a luat somnul, sfarsitul abia incepea. Avea sa se nasca DARTH VADER. Razboiul pare ca a mers mai departe si fara ca eu sa fiu de fata.
Sincer, galaxia stelelor batause este mult prea indepartata pentru mintea mea, iar razboiul clonelor mult prea dur pentru inima mea feminina. Data viitoare o sa caut pacea. Forta sa fie cu mine!

Visul marului de aur

L-am vazut si m-am aruncat asupra lui. Cat imi parea de inimos! Ruginiu, copt, cu forme aproape manechinice, un exemplar ce revaliza idealul. Marul cel mai mar. Cu un curaj nebun, l-am apucat de crestet. Si nu oricum. Zdravan. I-am dat cu putina apa in obrajori, i-am mangaiat coaja atat de fina si i-am descantat savoarea. Cu ce placere! Ii simteam si lui bucuria de a respira.

Isi plimba codita zurlie dintr-o parte in alta si-mi zambea din coltul semintelor. «Hai, infruptate-te!», imi soptea cu ochisorii lui azurii. Nu aveai cum sa-i rezisti. Nici chiar eu, Praslea cea voinica si marinimoasa.

Dintr-o data, ma aflam in curtea marului cel mai pretios, fara niciun imparat prin preajma, care sa-l strajuiasca. Parea ceva atat de sensibil vazului, ca vorbele sale neauzite iti razbateau chiar si mintea cea mai intunecata. El era acolo pentru mine. Nu-l puteam ignora. Nu avea decat sa-mi mangaie placerea degustarii. Doar n-aveam sa fiu o Alba ca Zapada pacalita de aparente! Ea fusese atat de naiva, de se lasase inselata de o baba cocosata!

Asa ca am pandit miezul noptii. Am asteptat neinarmata, doar cu sfiala de partea mea. N-aveam nici tepuse, nici arc, nici sageti. Dorinta zapacita imi topaia de bucurie. Aveam sa fiu stapana marului de aur. Brusc, mi-am luat lumea in cap si l-am strans in pumnul cel fara de vlaga. Si am gustat prima bucatica de carne fructoasa. Dar, ah! Era otravit. Si viermanos. Si caraghios de amar! Otrava imi invada iute simtamintele, asemenea unei pantere flamande.

M-am dezmeticit din lentoarea mintii mele aiurite. Marul-zmeu imi cucerise suflul si imi taiase aspiratiile. Am cazut in genunchi, ca o Afrodita alterata de neastampar. Devenisem sclava razboiului troian. Nici Homer cel pretios n-ar fi putut sa ma rescrie! Eram mistuita. De un atat de necopt mar! O clipa m-am gandit ca poate Petre Ispirescu ar fi fost mai inspirat cu sansa mea. Insa otrava era atat de puternica, incat ma contamina fara ca eu sa mai pot astepta vreun raspuns.

Orgoliu-mi era infrant. Chiar si legea gravitatiei imi era potrivnica. De ce Newton reusise sa se foloseasca de inspiratia unui mar ca sa afle mecanica cereasca, fara ca sa fie zdrobit de otrava lui?! De ce eu a trebuit sa ma imbat cu zeama pietruita?! Deodata incepuse sa-mi fie clar ca lumina lunii ce strabate crengile copacilor. Marul, cel de un aur aparent, voia sa-mi poarte sambetele negre. «Ca si Evei!», mi-am spus. Si totusi de ce Adam nu intervenise? Era barbatul ei. Ea ii indulcise trecerea zilelor atata amar de timp! Dar ce mai conta! Marul isi facuse efectul. Distrugator.

Cazuta in dizgratia cerului, abandonata de regii sortii, m-am trezit la realitate. Viata e un infinit compot de mere. Si s-a facut lumina...

Nu prea e frumos!

Nu prea e frumos. Radem, glumim. Dar e nasol. Pe bune. Doare. Sfasietor. O fi varsta?! O fi situatia?! Nu stiu. Dar as da regatul meu pentru o zi calduroasa, in care sa poti sta linistit pe o banca si admira ursul carpatin.
Ma asez, caut, chem, suport. Orice este prea putin. Ma apasa acolo unde poate si el. Pe nerv. Tare. Si ma cotonogeste de-mi sar turturii. Ii pun muzica, ii dau miere, ii mangai crestetul imaginar… dar cred ca n-are nici el incotro. Pare si el strans cu usa. Presat, bietul de el. El print, eu nitel cersetor. Vreau un pic de nedurere! Vreau sa ma intind in padurea adormita, sa-mi cante cei 7 pitici si sa fiu inconjurata de Bambi si iepuri blanosi. Printul sa vina si el cand o vrea, cand o putea. L-as astepta in tacere. Cuminte. Adormita. Iertatoare. Pana atunci insa bandajez clepsidra, inchid ochii, sting lumina, strig somnul, sssssss…

9 luni

Suna. Te trezesti. Da! E o alta zi. Iti urnesti cu greu pleoapele slabite si corpul metalizat. Si te doare. Ca esti mare. Din ce in ce mai mare. S-au strans lunile, s-au acumulat gramele. Zilele sunt discrete si se scurg timid, orele iti par nesfarsite. Ai vrea sa faci si tu ce fac si ceilalti. Sa zburzi prin ceata deasa si sa fugi dupa melci. Dar nu poti. Ca tu porti. Un suflet. Un om mic, in trupul tau mare.
Si atunci stai si te intrebi: si totusi, de ce noua (luni)?! Zau!, e prea mult. E mult prea mult.
As da pielea mea, pe blana de felina. Eu femeie, ea pisica. Amandoua asteptam noua. Eu insa strang luni, ea saptamani. Pai de ce ea poate repede si eu nu? Cu ce e plodul de matza mai presus decat puiul de om? Intre noi fie vorba, cred ca Dumnezeu a incercat sa fie subtil cand a inventat vorbitoarele. Ne-a lasat. Timp. Sa reflectam. Sa digeram. Si poate ca n-a fost rau intentionat, insa atat de putin prietenos! Pai 9! In fine, nu mai insist. Sapte au trecut. Mai sunt doua. Ramane sa vedem ce naste din pisica daca (mai) papa lapte!

Zbor

Deci, vacanta!