luni, 18 ianuarie 2010

9 luni

Suna. Te trezesti. Da! E o alta zi. Iti urnesti cu greu pleoapele slabite si corpul metalizat. Si te doare. Ca esti mare. Din ce in ce mai mare. S-au strans lunile, s-au acumulat gramele. Zilele sunt discrete si se scurg timid, orele iti par nesfarsite. Ai vrea sa faci si tu ce fac si ceilalti. Sa zburzi prin ceata deasa si sa fugi dupa melci. Dar nu poti. Ca tu porti. Un suflet. Un om mic, in trupul tau mare.
Si atunci stai si te intrebi: si totusi, de ce noua (luni)?! Zau!, e prea mult. E mult prea mult.
As da pielea mea, pe blana de felina. Eu femeie, ea pisica. Amandoua asteptam noua. Eu insa strang luni, ea saptamani. Pai de ce ea poate repede si eu nu? Cu ce e plodul de matza mai presus decat puiul de om? Intre noi fie vorba, cred ca Dumnezeu a incercat sa fie subtil cand a inventat vorbitoarele. Ne-a lasat. Timp. Sa reflectam. Sa digeram. Si poate ca n-a fost rau intentionat, insa atat de putin prietenos! Pai 9! In fine, nu mai insist. Sapte au trecut. Mai sunt doua. Ramane sa vedem ce naste din pisica daca (mai) papa lapte!